Chipuri diferite. Cuvinte alese sau rostogolite indiferent. Poveşti clare, împâclate sau banale. O altă zi, o altă luptă pentru fericire sau doar pentru supravieţuire. La asta se reducea de fapt totul. La supravieţuire. Cu bune, cu rele, cu resemnare sau revoltă, cu drame sau iubiri nedestinate tuturor. Iubiri binecuvântate, iubiri ascunse sau aşteptate. Fiecare, însă, îşi purta misterul. Cine îl putea desluşi?

Cine s-ar fi oprit preţ de o secundă pentru a încerca să dezlege enigmele unor vieţi ce aparţineau de fapt destinului? Poate doar adolescenta aceea care zăbovise de ceva vreme în faţa unei terase de vară. Cu ochii negri, cercetători, cu părul lung şi negru, cu trupul înalt şi subţire, părea venită din alte timpuri doar pentru a privi. Citea sau imagina poveşti, împletindu-le cu propriile dorinţe. Era un observator, un observator care s-ar fi avântat în scenă la primul semn. Nu îi era, însă, permis. Îşi exersa imaginaţia, intuiţia sau priceperea la oameni.

De exemplu, ar fi putut jura că tipa de la masa din dreapta, cea cu ochelari pe nas şi privirea tristă nu fusese iubita niciodată. Sau poate nu de cine sau cum şi-ar fi dorit ea. Cuplul din faţa adolescentei, însă, cel lângă care se jucau doi copii mici, cu siguranţă aflaseră iubirea devreme. Fata îşi imagina cum povestea lor începuse chiar în adolescenţă, când dragostea e cea mai pură, iar oamenii cei mai potriviţi. Dumnezeu le dăruise lor cea mai frumoasă dintre iubiri.

Apoi, poposi cu privirea mai aproape, la masa de lângă stradă. O tânără, nu cu mult mai în vârstă decât ea, scria ceva pe laptop. Era singura ce remarcase că altcineva, de cealaltă parte a străzii, o cercetează cu privirea. Nu părea deranjată. Pesemne ea făcea parte din cateogoria oamenilor înţelepţi. A celor care trebuie să treacă prin drame şi lacrimi ascunse doar pentru a supravieţui aşteptării. Da, asta credea adolescenta despre tânără. Că era în aşteptare. Nici tristă, nici fericită, poate doar pe linia de plutire. Oare iubise vreodată? Da, iubise, dar nu adevărat, şi nu total. Mai avea, mai avea până să îşi întâlnească iubirea. Cu toate astea, tânără de 18 ani, cea care astăzi juca şi rolul de judecător, care lucra la Firma Contabilitate hotărî că da. Răbdarea avea să îi fie răsplătită tinerei care o primise pentru câteva minute în sufletul său.

-         Hei, tu, ce-ai rămas aici ca o stană de piatră? Nu vezi că e verde? Treci odată şi nu mai încurca lumea!

Fu replica ce îi întrerupse adolescentei “documentarea” de sâmbătă după-amiază. Fata se hotărî să plece. Se oprise, oricum, prea mult aici. Aruncă o ultimă privire spre terasa destinelor create de ea, după care porni spre gura de metrou. În fiecare sâmbătă, după ce venea de la pregătire, se oprea în parc sau la vreo terasă şi studia oamenii. Nu plecase în prea multe călătorii, nu văzuse prea multe ţări, însă îşi spunea că în felul ăsta descoperea ea lumea.

Oraşul devenise sufocant de cald. Era august cu ceva raze şi adieri de septembrie, însă când norii se îngrămădeau, întârziind ploaia, aerul era de nerespirat. La fel se întâmplă şi în acea după amiază, însă nu pentru mult timp. Curând, picăturile mari de ploaie începură să cadă peste străzi, clădiri şi oameni. Tânăra se grăbea spre metrou. Ploaia îi uda hainele, îşi simţea firele de păr lipindu-i-se de bluza verde sau de chipul umed. Picioarele nu voiau să o asculte. Se simţea obosită doar la gândul că acolo, la metrou, nu mai avea să vadă cerul şi nici să miroasă parfumul ploii. Îşi ţinea strâns în braţe rucsacul. Oare caietele de matematică erau deja leoarcă? Măcar de ar fi fost aşa! Ura matematică. Ca de altfel, toate ştiinţele exacte şi perfecte din lumea ei.

Ajunse într-un final la metrou. Asta însemna că visarea ei trebuia să înceteze. Se aşeză pe un scaun roşu şi îşi scoase telefonul pentru a asculta ceva muzică. Din difuzoare răsună, însă, Right There, Nicole Scherzinger.

“Come here baby and be my baby/ And be my baby oh oh oh/ Come here baby put your hands on my body/ Hands on my body oh oh oh/ Right there keep it right there/ I love when you put it right there oh oh oh”

Renunţă la idea de a asculta muzică pe telefonul ei şi începu să bată ritmul melodiei ei preferată. De-abia atunci văzu că imaginea i se reflectă în afişul panoului publicitar din faţă. Era brunetă, cu părul lung şi ondulat. Se mândrea cu ochii ei negri, ca de căprioară. Destul de înaltă şi suficient de fiţoasă pentru a se număra printre cele mai frumoase fete din liceu. Zâmbi ironic. Dacă ar fi ştiut băieţii cât de romantică era de fapt, cu siguranţă ar fi fugit mâncând pământul. Îşi ascunsese, însă, destul de bine latura asta, aşa că nu era în pericol. Poza în adolescenta rezervată, inaccesibilă, un pic rigidă, suficient de înţeleaptă încât să nu accepte din prima avansurile băieţilor. Îşi netezi mâneca bluzei şi se încruntă un pic. De fapt, ar fi lăsat toate figurile deoparte dacă ar fi întâlnit pe cineva care să îi placă cu adevărat. La naiba! Iar gândurile astea! De ce oare nu putea fi şi ea ca celelalte adolescente superficiale din clasa ei? Se îndrăgosteau atât de uşor, le trecea atât de repede, dar ce conta, atâta vreme cât a doua zi o luau de la capăt cu aceeaşi dezinvoltură? Ei bine, mintea ei era ascuţită peste măsură, cum îi spuneau uneori părinţii. Gândea că va ajunge precum tânăra de la terasa. Frumoasă, înţeleaptă, dar prinsă în capcana timpului şi a aşteptării. Era aproape sigură că nu avea să aibă parte de o iubire timpurie şi divină. Că şi în karma ei era scrisă lecţia răbdării.

Metroul întârzia nepermis de mult. Îşi scoase telefonul şi se conectă la internet. Postă pe Twitter câteva gânduri de metrou, cum le spunea ea, şi dădu câteva like-uri. Pentru o clipă se gândi ce ar fi fost dacă ar fi postat pe Twitter, preţ de 160 de caractere, mesaje cu frânturi din sufletul ei? Câţi oare ar fi păstrat-o acolo, în lista lor, şi câţi i-ar fi dat unfollow? Îşi reaminti în gând că trăia o adolescenţă oarecum perfidă, în care a fi cool se traducea de fapt prin fitze şi construirea unei imagini cât mai departe de adevăr. Ea? Se situa de fapt undeva între. Pentru că lucrase cu succes la imaginea ei de adolescentă dorită, însă o chinuiau şi gânduri despre iubirea ce avea să vină sau să nu vină prea târziu.

Metroul ajunse în sfârşit la Unirii. Nu se aşeză. Se rezemă doar de bara de metal şi se privi din nou în fereastra întunecată. Hmm, într-o zi avea să i se declanşeze un narcisism periculos, dacă mai privea mult la nişte reflexii nefidele. Nu îi păsa. Era frumoasă, iar asta nu putea să conteste nimeni.

Staţia Izvor. Câţiva călători urcară. Lângă adolescentă se opri un tânăr înalt. De cum o văzu, privirea i se lumină şi un zâmbet cald îi apăru pe faţă. O atinse uşor pe mâna dreaptă.

-         Hei! Îmi pare bine să te revăd!

Fata se întoarse, deranjată de gestul băiatului pe care nu îl recunoscuse din prima. Apoi, ridurile de pe frunte îi dispărură, iar pe chip îi apăru un zâmbet larg. Era Tudor, băiatul de la XII C. De fapt, fosta XII C. Tudor fusese cu ea în liceu. Nimeriseră la aceeaşi petrecere chiar acum 2 luni.

-         Hei, Tudor! Ce faci? De când nu te-am mai văzut!

Intenţionară să se pupe pe obraz, însă de emoţii buzele aproape li se atinseră. Zâmbiră ruşinaţi, după care se retrase fiecare în colţul lui de uşă. Începură să vorbească timid, întâi despre vreme, despre meditaţia fetei şi de problemele ei cu matematica, apoi despre Arhitectură, facultate la care băiatul tocmai intrase.

Wow, Arhitectură, gândi fata în timp ce încerca din răsputeri să îşi stăpânească emoţiile. Nu înţelegea unde îşi pierduse masca de tipă cool şi inaccesibilă.

Tudor o privea altfel. El o privise altfel decât toţi băieţii pe care îi cunoscuse vreodată. Mda, probabil fusese îndrăgostită de el, dar atitudinea la care nu renunţa niciodată, o împiedicase să îi arate şi lui asta. Astăzi, însă, furtuna de afară sau vagonul ăla hodorogit o împiedicau să se mai prefacă. Uneori cuvintele ei nu ieşeau aşa cum ar fi trebuit. El îi zâmbea la fel de cald şi înţelegător, de parcă trecea prin aceeaşi încercare. La o frână bruscă, fata se dezechilibră şi ajunse direct în braţele lui, fapt ce stârni hohote de râs din partea amândurora.

Din difuzoarele metroului începu să răsune o altă melodie.

“My dream girl is gone now and the story goes on/ So, what can I do with my life without you?”

Tudor zâmbi. Zâmbi şi ea, ca şi cum ştia de ce zâmbeşte el. Erau un pic ruşinaţi. Se părea că cineva nevăzut pusese melodia aia special pentru ei. La un moment dat ochii li se găsiră în aceeaşi privire. Îşi amintiră. Îşi amintiră de acel sărut furat de acum două luni. Da, fuseseră amândoi la aceeaşi petrecere, se ameţiseră un pic, dansaseră un dans, râseră mult, mai mult decât de data asta şi terminaseră îmbrăţişaţi şi sărutându-se. Apoi se aşternuse liniştea, venise BAC-ul, iar ea crezuse că totul nu fusese decât o frântură de vis frumos.

-         La staţia asta tre’ să cobor, rosti el încet, ca un regret

-         Ah, ok, răspunse fata ca şi cum înţelegea că nu e vina lui

Uşile se deschiseră, iar băiatul coborî. Se intoase pentru câteva clipe să o privească încă o dată. Fata stătea în uşă, zâmbindu-i. De fapt, de când îl întâlnise nu reuşise să scape de zâmbetul ăla oarecum tâmp.

-         Cred că te am în lista de Facebook, poate vorbim şi mergem la un suc, ce zici?

-         Sigur, de ce nu? Vorbim! veni răspunsul ei, ca şi cum i se păruse cea mai simplă şi obişnuită întrebare.

Uşile se închiseră. Metroul porni.. Fata încercă să îşi ascundă entuziasmul de ochii celorlalţi călători. Nu-i venea să creadă ce tocmai se întâmplase într-o sâmbătă ce se anunţase anostă, plină de crengi rupte, tunete şi logaritmi la care ea nu avea să se descurce niciodată.

Respiră adânc. Era,  poate, răspunsul la studiul ei asupra oamenilor. Poate Dumnezeu îi dăduse un semn. Da, da, Dumnezeul ăla în care acum credea, iar peste 5 minute nu mai era aşa sigură. De fapt, credea, însă era mai cool să zici că încă nu eşti sigur, tre’ să mai studiezi. Ar fi sunat-o pe prietena ei cea mai bună, ar fi scris pe Twitter cât de fericită e deşi ştia că nu era decât o invitaţie. Atât, nimic mai mult. Da, chiar, ce ridicolă era!

Ajunse şi ea la staţia la care trebuia să coboare. Aşteptă semnalul luminos şi ţâşni din metrou, grăbită. De undeva din spate se auzeau acum alte acorduri.

Oh, written in the stars a million miles away/ A message to the main, oh/ Seasons come and go, but I will never change/ And I’m on my way”

Ajunse la suprafaţă. Cerul se luminase, iar băltoacele de pe stradă furau când şi când câte o rază de soare. Telefonul din buzunar vibră. Îl scoase. Primise un mesaj media probabil de la Ana, prietena ei cea  mai bună din firma de contabilitate.

Era o poză. O poză cu doi tineri ce se priveau. Ea avea în mână un buchet de trandafiri, din care scosese unul şi i-l întinsese lui. Posta linkul pozei pe Twitter şi se gândi că, dacă avea să iubească vreodată cu adevărat, ar dori ca iubirea ei să semene cu iubirea lor, să poată fi simţită şi povestită printr-o singură privire.