Cui

Sunt zile in care as vrea sa fiu invizibila. La propriu, nu numai la figurat. Numai ca, prin felul in care arat, asta e practic imposibil. Dar sunt zile in care m-as ascunde de lume, de oameni, de telefoane, de voci, de iluzii, de strangeri de maini, de zambete, de emotii si chiar si de ganduri. Sa nu ma gaseasca, sa nu ma afle, sa nu ma mai stie. Sunt zile in care viorile-mi canta prea tare, iar altele in care viorile-mi tac. Ma uit la arcusul de demult lasat sprijinit pe un perete imaginar ce a adunat deja prea multe goluri de la cuiele batute, doar-doar vor sta mai bine agatate firele iubirii. Vioara nu mai stiu unde mi-am lasat-o, o parte din ea e in postarea precedenta, dar in realitate ea nu-mi canta asa, suav, ci ragusit si obosit. Precum gatul ce nu mi se mai face bine de la atata strigat imprastiat in cele patru zari, de parca azi mi-ar mai auzi cineva lacrima. Sunt zile in care as vrea sa fiu vioara si sa las arcusu-mi sa patineze pe suflet. Dar eu nu pot, nu sunt in stare azi sa fiu decat un cui… batut strident si obsesiv in peretele unor inimi.